Am citit de-alungul timpului mesajele care le-ati trimis, coment-urile de pe site-uri diferite. Am fost imbarbatat, am fost zidit, si au fost momente mai grele, cand mesajele voastre m-am motivat sa ma ridic si sa merg mai departe. Este o diferenta intre a canta si a sluji prin cantare. Eu am ales sa slujesc prin acest mod...dar asta nu e deloc usor. Daca doar as canta...poate ca nu ar fi asa de greu...dar slujind lui Dumnezeu si oamenilor in acelasi timp, e foarte greu. E drept...Isus m-a ajuta. Vreau sa zic ca nu e asa simplu cum pare. Daca sunt Adi Gliga, nu inseamna ca sunt grozav. E foarte greu sa ramai in picioare in aceasta slujire. Pentru ca toti ochii se indreapta spre tine. Uneori oamenii uita ca si noi cei care slujim suntem tot oameni. Totusi... e mult mai eficient daca gaseste cineva un lucru bun la tine...te incurajeaza si ai motiv sa mergi mai departe.
Grozavia nu sta in faptul ca eu sunt grozav. Dumnezeu care a vrut aceasta, mi-a dat acest talant...sa aduc cu el roade pentru ca El sa se proslaveasca. Dorinta Lui a fost aceea de a zidi pe cei din jurul meu. De aceea am primi acest dar din partea Lui. Nu am vre-un merit. Vreau sa intelegeti ca oricare din voi puteti fi la fel de talentat. Acum....singura mea dorinta a fost si este aceea de a arata intotdeauna spre Dumnezeu care poate sa ajute omul in orice situatie. Mie Dumnezeu mi-a facut mult bine. Am toate motivele sa cant pentru El. Deci...darul pe care l-am primit, l-am primit pentru a sluji Lui Dumnezeu si voua. Slujind voua....sa puteti sa va apropiati de El..de Dumnezeu care doreste sa aiba partasie cu fiecare din noi. El este grozav, nu eu. El vera sa isi arate slava. El mi-a dat darul si pentru El il folosesc. Deci. Multumiti Domnului oridecateori ascultati aceste cantari. Prin aceasta El va fi proslavit. Dumnezeu sa va binecuvinteze cu daruri pentru a cinsti numele Lui.
Adi Gliga.
Aceste poze se pot salva daca dati clik stanga pe peza si save image as.
Nu stiu ce vor aduce zilele ce urmeaza. Stiu doar ca am cresut vazand multe lucruri si bune si rele. Uneori eu am gresit, alteori mi s-a gresit. Acum, la 28 de ani am multa amaraciune in inima din cauza celor ce au vrut sa nu-i mai incurc....mai bine zis care nu puteau sa isi faca mizeriile din cauza mea. Am fost chemati de Dumnezeu la dreptate....cat atarna de mine, imi dau silinta, dar urasc cand cineva rosteste cuvinte pompoase despre Adevar si Dreptate dar cu faptele arata cat sunt de infectati de cel rau. As vrea sa pot sa am cuvinte de bine despre toti oamenii...dar nu se poate...cum nu se poate ca toti sa vorbeasca despre mine doar de bine, din moment ce si eu am parti in care nu sunt tocmai grozav...asta arata ca sunt si eu om.
Oricum....am decis sa scriu despre toate aceste experiente...bune si rele....multe adevaruri socante,despre lucruri care mi s-au dat sa le vad si mi-au tulburat profund inima...despre viata aceasta care defapt nu e viata....pentru mine viata fiind ce-a de dupa moarte, adica Raiul. Despre oameni buni si rai, despre tot ceea ce au vazut ochii mei si auzit urechile mele. Nadejdea mea este ca unii vor invata din toate acestea si sper sa foloseasca spre salvare tuturor celorce citesc aceste scrisori.
Voi incepe cu viata mea si pe parcursul acestor scrieri voi vorbi despre toate lucrurile pe care le-am trait pana acum...bune sau rele.
Abandonul si casa de copii prescolari din Baia Mare
In copilaria mea, gandeam ca viata nu are o foartemare valoare pe acest pamant si nu intelegeamde ce Dumnezeuingaduieca un om sa se nasca si mai apoi sa sufere pentru greselile altora .
Dar sa incepem cu inceputul.
M-am nascut pe ValeaBorcutului, un cartier lamarginea orasului Baia Maresi-mi aduc amintefoarte vag de momenteleprimilor mei ani de viata . Imi amintesc familia noastra selupta cu saracia si adeseori mama ma trimitea la vecini sa mai cer de mancare.
Pe candimplinisem cinci ani, parintii m-au abandonatlasandu-ma in grija unei case de copii pentru prescolari .Motivul acestui gest extrem cred ca a fostdificultatea pe care o intampinau in a se intretine pe ei insusi si bineinteles pemine, si acum uitandu-ma in urma fara sa-i judec , acest gest nu este justificat.
Aici in aceasta casa de copii, tin minte ca ma mai vizitau cei din familia mea, mai putin tata despre care nu stiu nimic. Mama, impreuna cuunchisicateva matusi au venit intr-o zi de paste sa ma viziteze. Atmosfera de acolo era interesanta...un miros intens de parfumuri amestecate, pentru ca educatoarea care i-a intampinat a fost parfumata cu o multime de spray-uri. Era acel obicei de Paste, stropitul .
Am primit un pachet de la cei dragi ce ma vizitau, pe care am fugit sa-l pun in dulapul meu si am venit inapoi sa mai petrec timp cu ei. Eram bucuros si profitam din plin de prezenta lor, bucurandu-maca orsice copil in acele zile de sarbatoare. Dupace au plecat, m-am dus inapoi la dulap sa ma bucur de pachetul primit de la parinti dar nu mai era. Am fost foarte dezamagit. Cineva l-a luat…
Am mai fost vizitat doar odata dupa acest eveniment dar atunci eram la programul de somn de dupa masa. Dupa ce m-am trezit, educatoarea mi-a spus ca m-a cautat mama dar ca nu a vrut sa ma trezeasca din cauza ca dormeam . Am inceput sa plang si sa regret faptul ca am dormit. Totusi, nu aveam de ales caci somnul era obligatoriu . Aceeaa fostultima vizita a mamei meleinsa am putut constata asta prea tarziu ca sa mai pot repara ceva...
Intr-o zi, in sala unde era grupa mare de copii, imi amintesc ca am asistat la o discutie a oamenilor mari, in jurul unei cafele si una dintre educatoare spunea ca atunci cand voi creste, voi ajunge ceva mare. Nu am inteles mare lucru atunci, dar acea discutie inca imi mai suna si acum in urechi.
Am cantat pentru prima data solo, la casa de cultura din Baia Mare,intr-o sala cuoameni multisi se spunea ca atunci cand eram mic, aveam vocea ca de inger. Desi nu stim ce voce au ingerii, acum am inteles ce voiau sa zica prin acea remarca.
Intreeducatoarele pe carecare le stiam foarte bineera o persoana noua,o educatoare de la Sighetul Marmatiei si urma sa ne fie educatoare timp de patru ani, din clasa intai pana in calasa a patra. A venit si ziua cand impreuna cu alti copii de la orfelinatam fosturcatiin masini ,in graba mare fara sa inteleg ce se intampla.
Ni s-a spus ca mergem la scoala. Nu intelegeam mare lucru. Dar cu masinile ne-au dus la autogara din Baia Mare si acolo am urcat intr-un autobus.
Eram in drum spre Sighetul Marmatiei.....
ORFELINATUL DIN SIGHET
Dupa un drum ametitor, de la serpentinele Muntilor Gutinului, am ajuns in sfarsit la destinatie: Sighet. Fiind vorba de o schimbare, credeam ca va fi mai bine, nebanuid insa ce urma sa se intample.Anii care au urmat au fost un groaznic cosmar, care parca nu se mai termina.
Am ajuns in fata unei porti uriase. Era din fier si iti inspira o stare de teama amestecata cu nesiguranta, fiori reci furnicandu-ma parca pe moment. In poarta aceasta mare, s-a deschis una mai mica si educatoarea care ne insotea ne-a facut semn sa intram.
Tovarasa Mirela(asa o numeam, pe atunci inca eram in regimul communist) avea un chip placut, senin, si iti inspira incredere. O respectam foarte mult condsiderand-o de departe cea mai buna si frumoasa persoana din preajma noastra. …era alinarea noastra. In patimirile noastre din viata de la orfelinat, ea a insemnat un adevarat suport pentru noi. Iubea muzica …stia sa cante la chitara si acest lucru care o facea deosebita de toti ceilalti ce se ocupau de supravegherea si educarea noastra. Cand incepea sa cante, ne strangeam toti copii pe langa ea si greu ne dezlipeam de ea. Cu siguranta ca voi mai vorbi despre ea!
Revenind la momentul intrari pe acea poarta ciudata si a starii de teama ce ma domina, am ramas placut surprins atunci cand am facut primii pasi in orfelinat. Un grup de baieti ne asteptau si de indata ce am am intrat pe poarta au inceput sa aplaude… Am zambit placut impresionat dar defapt aplauzele erau pentru doamna Mirela, fiind apreciata de toti cei de acolo. Acel ropot de aplauze a creeat o atmosfera placuta de moment si mi-a redat increderea in ceea ce va fi sperand ca totul va fi bine. Si asa a fost…primele luni.
Toate bune si frumoase ca la inceput, dar a venit si momentul in care perdeaua era data la o parte si adevarul vietii de orfelinat a inceput sa ne loveasca.
Ma consideram un copil normal, dar pentru multi dintre copiii de acolo felul in care aratam, expresivitatea fetei, a creeat o stare de antipatie unii injurandu-ma, altii strigandu-mi tot felul de nume si porecle. Eram asa de urat, incat reactiiledin jur erau deseori violente. Astfel, am inceput sa am in mine o stare de teama si eram terorizat de idea aceasta, ca asa vor fii anii mei de viata…tot timpul ma asteptam ca cineva sa dea in mine..si starea aceea de teama indemna parca pe cei mai mari sa ma loveasca.Asa am dus-o primii patru ani aproximativ.
Unii parinti, veneau sa isi duca copii acasa pentru sfarsitul saptamanii. Si in mintea mea de copil, visam si eram sigur ca mama va veni sa ma ia si pe mine. Timp de doi ani, fugeam la poarta orfelinatului, sperand ca va veni sa ma ia si pe mine acasa, sperand astfel sa scap de ororile ce se intamplau pe sfarsit de saptamana. Am trait doi ani de zile cu aceasta speranta in suflet dar s-a dovedit doar un vis care nu s-a realizat.
La varsta de noua ani, am fost internat la infirmeria orfelinatului (salonul pentru bolnavi). beneficiind astfel de un moment de liniste.Intins pe pat, am inceput sa ma gandesc la ce se intampla in jurul meu. Pentru prima data, am inceput sa ma resemnez, acceptand gandul ca sunt abandonat si nimanui nu-i mai pasa de mine. Au iceput sa imi curga lacimile...plangeam amarnic si aveam o stare de disperare in suflet. Am realizat intr-un tarziu ca plangeam fara sa mai am lacrimi.
Gandul la ceea ce va fi cu mine in anii urmatori printre acesti copii, ma facea sa ma simt ca
intr-o jungla. Am inceput sa imi impun ca trebuie sa accept ca asta e soarta mea. Gandeam ca m-am nascut degeaba. Eram nedumerit si ma intrebam pentru ce m-a creat Dumnezeu?
Era totusi, o stare interesanta care ma facea sa mai sper.Stiam ca nu sunt singurul in aceasta situatie. Mi-au vazut ochii orori care mai de care mai diabolice… chipuri de copii desfigurate, zdrobite de la bataile la care eram supusi . Lucruri pe care nu le pot scrie...care multi din voi nu vi le imaginati. Ne puneau cate doi, fata in fata, si ne fortau sa ne batem pana unul din noi cadea zdrobit. Inca mai vad imagini pline de sange imprastiat in stanga si in dreapta. Nimeream de cele mai multe ori sa ma bat cu colegul meu de grupa si de clasa…Valentin il chema. Trebuia sa ne batem...nu stiam sa ma bat. Daca dadeam in el, cei mai mari , ma loveau de ce am dat in el. Daca nu dadeam, capatam de la el. M-am format cu o stare de frica, am rabdat atata umilinta si brutalitate, incat am ajuns foarte singuratic.Eram necomunicativ, eram ca o stana de piatra. Nu mai aveam lacrimi, nu mai aveam sperante, nu mai aveam nimic. Eram sluga celor din jurul meu, bataia lor de joc,pentru mine tot ce era legat de viata asta era confuz. Singura realitate era durerea, pe care oricat voiam nu puteam sa o alung. Seara asteptam sa adoarma toti. Si ma refugiam la baie intr-un loc unde puteam sa stau fara ca sa ma gaseasca cineva, desi era riscant. O usa care stiam ca era tot timpul deschisa, acoperea un spatiu gol in perete. Aici, in acest spatiu, ma ascundeam pana la miezul noptii cand stiam ca dorm toti. Asa evitam portia de bataie cu care era incepusem sa ma obisnuiesc inaninte de culcare. In dormitoare, erau intre zece si cateva zeci de copii, impreuna cu sefii de dormitor, care erau dintre cei mai mari. Noi eram amuzamentul lor. Ne luau in brate, si ne aruncau in sus, fara sa ne mai prinda. Cand ma gandesc acum, simt parca impactul dintre podea si dantura sau anumite zone ale fetei. Un sentiment mai mult decat groaznic. O durere care te face sa delirezi, o durere care iti amorteste simturile. Ceva, mai presus de mine, de puterea mea de intelegere, ma tinea constient. Nu imi explicam cum rezistam fara sa inebunesc, imi doream sa se termine. Eram fara vlaga. Mi-au pus mana pe perna, sa nu aiba unde merge si mi-au dat lovituri in palma cu sarma impletita, si se opreau cand vedeau ca sangele tasneste. Un sadism fara pricepere.
Imi aduc aminte de anumiti supraveghetori de noapte si educatori, care stateau, se uitau si se amuzau. Incerc sa inteleg ce era in inima lor. Stiau ce se intampla, dar nu interveneau. Unii erau mai tot timpul la discutiile lor in jurul cafelei. Daca se intampla sa spunem ce ni se intampla, sau cum ne schilodesc cei mai mari... si daca cineva lua masuri, represaliile asupra celor care au avut curaj sa spuna, erau din cele mai dure.Si atunci trebuia sa inventam accidente care mai de care mai stupide care pareau credibile la prima vedere., dar multi din supravegehtoti erau constienti ca nu era adevarat. Era o teroare imensa care provoca acea stare de frica in care chiar daca tanjeai sa spui cuiva nu indrazneai. Batjocura pe care o aveam de la cei mai mari din orfelinat la scoala,cand ma umileau de fata cu colegii mei si ne puneau sa ne batem, pe mine si pe Valentin, colegul meu de clasa, poreclele colegilor de grupa, bataile care le luam de la unii din ei pentru ca nu le placea fata mea, dispretul unora dintre colegi pentru ca eram de la orfelinat si altele, se adauga la toata povestirea de mai sus…astea au fost motive suiciente sa ma intorc impotriva lui Dumnezeu. Sa nu imi doresc un astfel de Dumnezeu.
Ironia ironiilor, a fost ca intre timp, am auzit despre Isus. Era parintele Ieremia un om exceptional, bland, intelegator, dornic sa ajute. Venea la orfelinat si ne invata sa ne rugam. El ne rupea putin de la realitatea in care eram, punandu-ne sa citim in niste carti cu rugaciuni. Acum, ironia era ca ne invata rugaciunile astea, si noi le spuneam in fata unui tablou, care era de fapt o icoana. Oricat ma rugam sa inceteze ororile, parca ele veneau mai des. Si atunci mi-am zis eu:ce fel de Dumnezeu este acesta, care nu asculta?
Am auzit despre El ca ne-a creat..desi la scoala am invata ca suntem ceva soi de maimuta. Imaginati-va ca stiam ca exista Dumnezeu, dar nu aveam nevoie de El. M-am impietrit, pentru ca nu aveam nevoie de un Dumnezeu care ingaduia atata suferinta si parca nu se mai oprea. El, Dumnezeu…ma urmarea, si eu simteam asta uneori. Dar veninul care s-a adunat in mine, nega toata interventia Lui. Apoi mai eram si copil…si nu prea intelegeam mare lucru despre chestiuni spirituale.
Aveam toate motivele sa nu il iubesc pe Dumnezeu la cata amaraciune a lasat in viata mea, cui ii trebuie un astfel de Dumnezeu? Nu am avut un motiv sa fac ceva pentru El, pentru ca aparent, El nu facea nimic pentru mine, decat sa ma distruga prin suferinta.
Totusi realitatea este ca El stia tot despre mine, dar mi-au trebuit aproape cincisprezece ani sa inteleg asta. Ma asculta si atunci cand ma rugam dar eu nu stiam ca deja a facut ceva pentru mine, pana am inteles sensul jertfei pe care a facut-o pe cruce, fiind rastignit pentru a ma salva pe mine de iad, care e la el de real cum au fost suferintele mele…doar ca suferintele din iad vor dura vesnic. Acum inteleg de ce s-au petrecut toate astea, dar vom vorbi mai tarziu despre asta.
Asa mi-am petrecut copilaria. Au fost si momente placute, dar asa de putine incat nu se observa. Un moment placut era cand mergeam la masa, si nu ne luau cei mai mari mancarea, sau cand erau sarbatori, cum ar fi Nasterea Domnului, cand primeam daruri, Mai era pastele, cand mancam oua rosii, plimbarile de la gradina Morii(un parc din Sighet), momente cand aveam ocazia sa iesim din orfelinat cu doamna Mirela, momentele cand ea ne canta si ne citea subtitrarea de pe povestile pe diafilm.
As fi schimbat oricand soarta mea cu a unui copil care a avut parinti.si as fi dat orice sa am parinti. Mi-aduc aminte ca ma ingramadeam la poarta orfelinatului la sfarsitul saptamanii si strigam la parintii care veneau dupa copii, sa ma ia si pe mine numai sa scap din orfelinat.. Acum inteleg de ce a trebuit sa trec prin toate astea suferinti
Cert este faptul ca va fi o zi, cand cei care nu si-au respectat parintii, vor regreta. Chiar daca unii din parinti sunt mai dificili, bucurati-va de ei. Pretuiti ceea ce ati primit. Azi, undeva in lumea aceasta, sunt copii care si-ar dori sa aibe mama si tata. Nu au ei aceasta bucurie dar voi, o aveti…bucurati-va de acest dar minunat a lui Dumnezeu.
La un moment dat, in decembrie 1989, a venit revolutia. Eram in clasa a patra. Revolutia din ’89, a adus cu ea si o schimbare…in bine. Au durat vre-o doi ani aproximativ pana sa se simta aceasta schimbare. Am crescut, am devenit unul din baietii cei mari,
( Cei care treceau peste optsprezece ani, trebuiau sa paraseasca orfelinatul ceea ce era bine pentru cei mai mici. Am sa va povestesc ce a urmat dupa ce am plecat din orfelinat.
Adolescenta in Baia Mare
In acea perioada, am dorit mult sa imi depun dosarulla liceul de muzica din Baia Mare. Nu am fost incurajat. Mi se spunea ca nu o sa fac fata si tot felul de idei descurajatoare. Oarecum, am pus mana pe dosar, si urma sa il depun personal cand ajungeam la Baia Mare. Din nefericire pentu mine, atunci, unul din colegii mei, cu care faceam concurenta cand venea vorba de cine e primul din clasa, fiind gelos, mi-a luat dosarul pe ascuns si l-a dat asistentului social. Acesta l-a depus la o scoala profesionala la profilul tamplar universal. Asa se face ca am avut parte de trei ani in care faceam ce nu imi place.
Pentru mine, acesti trei ani, au fost ani grei. Aveam un rand de haine si o pereche de tenisi rupti, din care imi ieseau degetele de la picior. De la internatul unde stateam, era drum lung pana la scoala. Era un chin pentru mine in acele ziel de toamna, sa parcurg acest drum prin ploi marunte si reci. Imi curgea nasul, si eram ud leoarca la picioare. Mergeam si stateam in clasa fara incalzire cate opt ore. Cand mergeam la internat, aveam frigul pana in maduva oaselor. Aici, la internat, eram privit ca un ciudat. La fel si la scoala. Colegii mei erau prieteni unii cu altii...dar eu eram mai retras...de altfel, nu avea nimeni motive sa se apropie de mine. Din cand in cand mai schimbam si eu cate o vorba cuiva...dar aveam destule motive sa ma simt jenant fata de cei din jur.
In internat, trebuia sa fii smecher. Sa fii tare. Trebuia sa ai ceva special ca sa poti fi la un nivel cu cei mai multi. Neavand nimic deosebit, am fost pentru unii chiar o sluga. Le spalam hainele, sau mergeam pentru ei sa rezolv anumite probleme. Eram un fricos. Singura mea placere, era cand mergeam prin oras si ma uitam in vitrina magazinelor, la multimea de lucruri expuse. Eram singur si ma gandeam cum ar fi daca as avea din lucrurile expuse in vitrina. Imi faceam tot felul de planuri...daca as avea aia, ar fi asa si asa. Dar erau doar ganduri. Uneori eram tentat sa fur doar pentru a avea. Erau mari lupte in interiorul meu. In disperarea care ma apasa, vorbeam cu Dumnezeu, sperand ca va face sa fie mai bine, mai usor. Dar totul era tacere. Imi aduc aminte ca era un mod in care eram linistit. Tamplarul internatului era si cantaret. Avea chitara si uneori i-o mai ceream. Cand voiam sa ma linistesc sau sa ma simt implinit, mergeam si cantam ore in sir la chitara. Imi imaginam ca sunt in sali mari de concerte si cant. Era unicul mod in care eram desfatat(implinit).
Da...cantam. Am invatat in orfelinat cand aveam cheile de la sala festiva, unde erau multe instrumente. Mergeam si stateam mult in acea sala....si asa am invatat sa cant la chitara, si putin la vioara.
La internat, am avut ocazia la un moment dat, sa cunosc o doamna. Era speciala. Era femeie de servici. Fata ei era neobisnuit de senina pentru mine. Pe fata ei se citea o blandete...profunda blandete. In prezenta acestei doamne eram linistit. Am aflat la un moment dat ca este baptista. Nu ma interesa asta. Ne-am imprietenit. Cateodata ma ducea la ea acasa. Avea o chitara pe care am cantat mult. Uneori mi-o imprumuta si la internat. Am numai amintiri frumoase cu aceasta damna si familia ei. Ea mi-a aniversat prima zi de nastere. Ea m-a facut sa fiu mai increzator. Ma baga in seama si vorbeam cu ea diverse chestii. Dupa doi ani, m-am mutat la un alt internat, din Baia Mare. Internatul liceului Mihai Eminescu. Era chiar in centru orasului, mai aproape de scoala.Aici am dus-o mai bine. Am intrat prima trupa si mi-am facut primii prieteni. „PROOROCK” se numea trupa si era un gen de muzica greu. Hard Rock. Texte vulgare, si influente satanice. Nu eram eu asa, dar am intrat in rand cu ceilalti pentru a fi de ai lor. Am acceptat sa imi calc multe din principii doar pentru ca mi-am facut prieteni. Nu voiam sa ii dezamagesc. Asa ca am facut tot ce faceau si ei.
Mi-am dat seama dupa aceea ca aceasta tragedie se intampla cu cei mai multi adolescenti. De dragul de a fi intr-un anturaj, din dorintea de a fi ca unii sau ca altii, cei mai multi adolescenti isi calca toate principiile pe care l-eau avut de la parinti. Bunul simt dispare, rusinea dispare, caracterul devine dur, si dintr-un copil cu principii, devine un smecher, un arogant care defapt nu cauta decat atentie. Aici pierd cei mai multi tineri. Cand incearca sa fie ca alte persoane, care defapt la randul lor ,au facut aceeasi greseala. Cautau atentie. Astfel, au devenit oameni cu criza de identitate.
Nu incerca sa fii ceea ce nu esti...pentru ca te vei scufunda si nu se stie daca se va gasi vre-o mana care sa te ridice. Fii tu insuti. Tine-ti principiile morale si nu incerca sa fii ca alti oameni care la radul lor sunt la fel de vulnerabili ca si tine.
Mai tarziu, trupa s-a desfintat.. Unii din colegi, au plecat in Cluj la facultate.
Intre timp, am terminat profesionala si am intrat la zi la liceul nr.2 pana cand dintr-o prostie, m-am imbolnavit si am ramas aproape un semestru intreg in pat. Am pierdut mult si din cauza asta am fost exmatriculat. Pe cand am ajuns cu dovada la scoala eram deja exmatriculat. De aici a inceput greul.
Viata de strada si cautarea parintilor
Am ajuns sa dorm in scari de bloc, ma milogeam de prieteni, si am dus-o tot mai greu. Am inceput sa gust din ceea ce inseamna foamete, mancam de pe jos, din cosuri de gunoi, furam din magazine si am trait cum am putut. Era toamna spre iarna cand am ajuns pe strazile din Reghin. Era un frig insuportabil. Nu aveam haine groase. Dormeam pe bancile din parc. Uneori pentru ca aveam acces la casa de cultura, dormeam pe hol. Ma inveleam cu un covor pe care il impatruram in doua. Eram slab de tot. Imparteam un sfert de paine in trei, sa imi ajunga dimineata, la pranz si seara.O aveam de la un magazin de la o doamna caruia i se facuse mila de mine. Mi-am facut niste prieteni care imi dadeau de baut gratis. Erau singurii mei prieteni...cel putin asa ii vedeam eu. Era cantareti intr-un local. Uneori ma puneau sa cant o piesa de a lui Stefan Hrusca, „enigmatici si cuminti” . Oamenii dadeau bani penru piesa asta, si imi mai dadeau si mie sa am sa imi permit un sfert de paine. Am ajuns sa imi plang de mila. Eram deja bolnav de la friguri. Nu mai stiam ce sa fac. Tata lumea asta parca era un lagar de concentrare. Nu imi gaseam locul in ea. Oamenii ma evitau din cauza felului in care eram. Eram dispretuit. Ma saturasem de friguri. Era un gand crud cand ma gandeam ca vine din nou seara si eu nu am unde sa dorm. Eram disperat.
Intr-o zi, m-am pus pe o banca din parc. Era mai caldut ca seara. Ma gandeam la ce viata duc. Ma gandeam ce se va intampla cu mine. Am citit la un moment dat dintr-o revista, in care scria despre Dumnezeu. Ca un om care nu mai are incotro s-o apuce, am inceput sa vorbesc cu Dumnezeu. L-am implorat cu ochii plin de lacrimi, sa faca ceva. Plangeam in hohote din cauza disperarii. Simteam ca sunt la limita. I-am promis atunci ca daca ma scoate din situatia aia voi fi mai bun. Voi face tot ce imi cere....si am promis multe.
Spre uimirea mea, in cateva zile, printr-o persoana, Dumnezeu mi-a aratat ca m-a ascultat. Am primit o suma de bani pe care i-am cerut unui preot, sa pot sa merg sa imi caut parintii.
Am luat un tren si am mers sa vad cine e mama mea. Stiam de pe la vre-o zece ani ca ei ar fi undeva in Arad, in comuna Horea. Ajuns la Arad, in autogara, am intrebat incotro este comuna Horea. Am aflat ca e prima comuna cum iesi din Arad. Am urcat intr-un autobus si acum aveam o multime de anduri.
Ma intrebam daca mai locuieste acolo, sau ce va zice daca ma va vedea, daca mai traieste. Nu aveam nici un sentiment fata de mama mea. Despre tata, stiam ca este doar o linie in buletinul meu. Adica nu stiam daca traieste sau nu. Cert este ca fata de parinti bnu aveam decat intrebari. Am inceput sa ii caut doar ca sa aflu despe mine mai multe, sau sa aflu niste explicatii de la ei.
Am ajuns in com.Horia si am inceput sa intreb de o anumita familie Gliga. Dupa o vreme, cineva mi-a explicat unde sta....si ca nu o mai cheama gliga ci Tomoioaga. S-a recasatorit. Am ajuns la ultima casa de pe ulita. Am batut in poarta si a iesito doamna. Mi-am dat seama ca era mama pentru ca avea trasaturile fetei ca ale mele. Cand m-a vazut, m-a intrebat:
- Vasile, tu esti?
- Da, i-am raspuns eu.
M-a invitat in casa. M-a intrebat daca mi-e foame. Nu era nici o expresie de bucurie pe fata ei. Era tacuta. Se vedea ca se simte vinovata. Nu avea curaj sa imi zica nimic. Imi punea intrebari mai mult balbaind-use.
Nu i-am povestit nimic. M-a intrebat de ceilalti frati. I-am zis ce stiam despre fiecare. Si intre timp au aparut doi copii. Erau marius si cristi. Aveau 7 si 8 ani. E erau ultimii mei frati. L-am cunoscut intre timp pe tatal lor, care venea de la servici din Arad. Vasile il chema. Lucra la spital. Imi parea foarte amabil. Era barbatul cu care s-a casatorit ultima data. Era tata lui cristi si marius. Ne-am imprietenit eu cu cristi si cu marius. Doua zile cat am stat in Horia, i-a bucurat pe amandoi. Amandoi doreau sa doarma cu mine. Doreau sa ma joc cu ei. Erau fratii mei. Am pus multe intrebari mamei. Nu a vrut sa imi zica nimic. Am intrebat cine e tatal meu. Nu a vrut sa imi zica. Mi-a ascuns multe. Eu fumam. Dar fata de ea ma ascundeam. Nu stiu de ce. Dar m-a vazut cristi si cu marius si i-au zis lui maica-mea. M-am suparat tare. Totusi...la un moment dat, s-a scapat si mi-a zis ca pot sa ii zic mama. Lucru pe care nu il facusem deloc. M-am intaratat si a doua zi am inceput sa imi fac bagajul. Nu puteam sa ii zic mama unei femei care pentru mine era un strain. Aveam douazeci de ani. Eram barbat. Si pentru mine, in acesti cincisprezece ani, nu a exsistat vreodata acest termen „ mama”. Pretentia aceasta de ai spune mama a fost cam exagerata. Am plecat inapoi spre Baia Mare.
Mi-am infiintat o trupa de muzica pop, pop-folk. (cam ce cant azi) Am cunoscut-o pe Mihaela Dunga, care era actrita la teatrul de papusi. Ea a devenit vocalista trupei si prin ea i-am cunoscut pe restul membrilor. Am facut treaba buna timp de aproximativ doi ani. Salile se umpleau la concertele noastre. Eram invitati la diferite actiuni. Am avut un impresar care ne rezolva concertele.
Stateam la vechiul internat al liceului Mihai Eminescu. Fundatia PROVITA care se ocupa cu tineri care au iesit din orfelinate, m-au primit si pe mine. La acest internat inchiriasera ei cateva camere pentru noi. Intre timp...am uitat ce am promis lui Dumnezeu pe banca din parc, in orasul Reghin.
Odata cu fundatia PROVITA, au aparut si primele sentimente pentru Dumnezeu. Dar despre acestea...mai incolo.
Comentarii (223)
